Despre diferențe

       Este dificil și în același timp ușor să compari România cu Germania.

       Privită prin ochii unui tânăr absolvent, care tocmai a trecut prin 6 ani de medicină izbindu-se cu capul înainte de tot felul de cutume idioate, de subiectivism, nepotism și corupție, dar și rea-voință, subfinanțare, pe alocuri chiar cretinism, dar împins de la spate de un suflu cu origini în copilărie, de susținerea părinților, de cei câțiva asistenți și profesori care prin structura lor se împotrivesc sistemului frustrat și îndobitocit, Germania poate părea un fel de Shangri-La, tărâm promis, locul unde curge lapte și miere sub masca unei birocrații stufoase, dar funcționale.

       Privită prin ochii nemților, Germania nu este atât de atractivă... Pășunile sunt întotdeauna mai verzi, iarba mai zemoasă peste hotare în Anglia, Olanda sau țările scandinave. Mulți se plâng că nu le convin condițiile, că le-ar trebui mai mulți bani, dar, părerea mea, ceea ce uită ei este că se poate trăi decent, ceea ce în România nu este posibil decât cu susținerea puternică a familiei în primii minim 5 ani de carieră.

       Am întâlnit oameni care mi-au pus din start eticheta de „mercenar” pe frunte, spunând că dacă aș avea în România salariul din Germania, nu aș mai sta o clipă pe tărâm teuton. Fals, foarte fals. Viața în Germania în general, viața de medic în special nu se rezumă doar la a merge zilnic la serviciu și a aștepta fluturașul de salariu la sfârșitul lunii și a admira cinic cum crește contul în bancă. Totuși, părerea mea, cine spune că nu a plecat și pentru bani în Germania este un ipocrit. Condițiile de muncă, privite prin comparație cu sistemul din România, sunt excelente. Nu există analize pe care nu le putem face, medicamente pe care nu le putem da, investigații pe care nu le putem efectua. Pentru ceea ce nu se poate face la noi în spital avem contracte cu laboratoare externe, durează mai mult, dar se face.

       Colegii, în ciuda naturii lor nemțești mai reținute, încearcă să fie cumsecade, chiar dacă uneori o fac ascunzând un fond ipocrit sau chiar xenofob. Atmosfera la serviciu este din acest punct de vedere relativ detensionată, aș îndrăzni să spun chiar caldă, propice învățării și dezvoltării personale, iar tutuitul între rezidenți și primari e la ordinea zilei. La greșelile pe care le-am făcut nu am încasat vreun băț metaforic peste palme, doar mi s-a atras atenția și mi s-a spus cum să fac să corectez.
       Un mare plus este dezvoltarea carierei și a aptitudinilor. Pe medicină internă se învață terapie intensivă, iar ecografia este obligatorie pentru a intra în examenul de specialitate. Nici nu am terminat primul an de specializare și am deja vreo 20 de ecografii făcute cu mânuța mea sub supravegherea oberarzt-ului. În România nu visam la așa ceva decât după ce deveneam specialist.

       Ce-mi lipsește din țară sunt evident, familia și prietenii, dar și faptul că magazinele sunt deschise și după ora 18. Drumul către casă nu pot să spun că s-a lungit în vreun fel în ceea ce privește orele petrecute pe drum, cu drumul la și de la aeroport plus zborul propriu-zis fac de obicei puțin peste 10 ore. Când eram în Cluj și mergeam acasă cu trenul făceam minim 12 ore.

       Unul din motivele pentru care am plecat a fost acela că sistemul românesc practic aproape a stat pe loc de la revoluție încoace. Am vrut să fac medicina de mic copil (ai mei zic că aș fi avut vreo 6 ani când am zis prima oară că „mă fac doctor”) și am urmărit evoluția din sistem timp de 18 ani în total, atât cât a durat drumul devenirii. Ce s-a schimbat în acești ani? Mai nimic. Cea mai vizibilă schimbare a fost apariția SMURD, ceea ce a îmbunătățit serviciile medicale de urgență, dar odată ce s-a trecut de Unitatea Primiri Urgențe treaba merge tot ca acum (minim) 20 de ani. Apoi a venit perioada de Erasmus în Austria unde am plecat cu gândul că nu am nimic de pierdut, indiferent dacă mă voi fi decis după aceea să plec din țară sau să rămân. Dar am văzut cum se practică medicina la case mai mari.
       Am ales să mă rup de confortul psihologic și să-mi bat capul cu ciudații ăștia de nemți și să scap de frustrarea unui trai cu 800-900 de lei pe lună. Frustrarea nu plătește nici chiria la o garsonieră, nici nu ține de cald la iarnă. Șpaga da, dar atunci ar însemna să mă îndobitocesc laolaltă cu celelalte componente ale sistemului. Nu, mulțumesc!

Comentarii

  1. incredibil cat de mult ma regasesc in ceea ce scrii tu. aproape mi se face frica. ce pot sa adaug: impresiile se vor schimba in timp.
    Acum, important e si de spitalul tau, poate ai avut noroc si a fost din prima ok. Sper sa fie asa. Am schimbat 6 spitale in 6 ani. in toate pana acum am simtit exploatarea. nemteasca. discret, prietenos, cald, dar exploatare tot e. si anume, cand se reduc numarul de medici, oficial din lipsa de medici, in realitate se face economie. depinde mult si de seful de sectie, de "verwaltung", de oberarzti si de ceilalti colegi. In mare e asa: verwaltung incearca sa faca profit. internele nu sunt profitabile ( ca psihiatria, de exemplu), si atunci ori se scurteaza numarul de paturi, ori numarul de medici, de obicei ambele. se doreste ca numarul pacientilor sa creasca, mai bine zis numarul de cazuri, iar durata de spitalizare sa scada. e logic. atat timp cat totusi se mentine un echilibru intre numarul de medici si numarul de paturi, e ok. catastrofal e cand raman putini medici, si nu se angajeaza altii in loc. si cand asta dureaza luni de zile, cand colegii nu iau pozitie, cand oberarztii le dau suturi in fund rezidentilor sa externeze pacientii mai repede. CAnd garzile devin mai grele si mai multe. cand ajungi acasa KO si te gandesti daca nu cumva ai burn out intre timp. cand numarul de explorari (necesare pentru examenul de specialitate) nu mai creste luni de zile.... atunci si sansele tale sa ajungi intr-o zi medic specialist se anuleaza. cand nu mai apuci sa deschizi o carte ( de medicina sau de nemedicina) luni de zile.... atunci sa te gandesti ca e timpul de schimbare: ori se schimba ceva in spitalul respectiv, ori tu schimbi spitalul.
    Iulia

    PS daca as castiga jumatate cat castig aici in Romania, m-as intoarce maine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate m-aș întoarce ca specialist, dar înainte de asta nicio șansă. Rămâne de văzut cât chef de stat pe la cozi pentru echivalarea specialității voi mai avea în 5-7 ani...

      Ștergere
  2. Noi ne uitam la nemti ca la un paradis, ei privesc admirativ spre englezi, iar pe unii englezi i-am auzit vorbind cu mare admiratie despre USA. Sunt sigur ca cei din USA probabil se uita cu jind spre Japonia sau spre cine stie ce alta tara, si tot asa.
    In contextul asta, imi ramne doar sa ma intreb daca e cineva care sa priveasca spre Romania ca spre paradis. Imi place sa cred ca macar celor din Albania, Republica Moldova sau Asia Centrala li se mai intampla.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce putem face? E de datoria noastra sa incercam sa schimbam ceva. Trebuie sa se poata face ceva. Nu e absurd cum muncim si invatam pe branci 6 ani la noi in tara si apoi plecam pe alte meleaguri, ca sa tratam strainii? Nimic nu mi-as dori mai mult decat sa fiu doctor in tara mea, pentru familia mea, prietenii mei, romanii mei- de fapt ai nostri, dar sa am totusi un trai decent. Ma gandesc cu tristete ca parintii mei vor fi tratati de alti doctori in loc sa fie tratati de catre fiica lor, pentru care au facut orice sa termine facultatea...asta e.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce simplu e... sa spui ... asta e, n-am ce face... si sa pleci unde este mai bine - pentru tine. Atat. Si eu lucrez in domeniul sanatatii, e drept, nu sunt medic. Stiu ca e foarte greu, nu doar greu pentru medici. Dar, citind aici, mi-a trecut prin minte un gand: daca te-ai facut medic din pasiune, inseamna ca vrei sa ajuti oamenii. Ajuti oamenii de cele mai multe ori facand sacrificii si schimband mentalitati. Voi, medicii, v-ati gandit vreodata ca, daca in loc sa plecati in alte parti unde sunteti apreciati sau nu, v-ati uni si ati face ceva? Daca ati lua atitudine aici, in tara asta pe care altii o vor, numai noi nu? Poate ca nu ar trebui sa mai fiti tristi si singuri si sa-i lasati pe cei dragi sa fie ingrijiti de medici care nu au plecat prin natura faptului ca nu sunt atat de bine pregatiti ca voi? Sigur ca trebuie sa ne gandim intai la noi insine, dar daca... E mai simplu si mai usor sa dam vina pe altii sau pe situatie pentru ceva ce nu ne convine in loc sa luam atitudine si sa facem ceva dupa printipiul "unde-s multi puterea creste". Sa ne plangem ... asta ne caracterizeaza pe noi, ca popor. De aceea nu avem nimic. Pentru ca, in loc sa ne plangem, am cauta solutii si am avea. Nu credeti?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E usor sa critici decizia medicilor de a parasi tara, atunci cand n-ai trecut prin facultatea de medicina.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum ajungi medic în Germania - Partea I: limba germană

Cum ajungi medic în Germania - Partea a VII-a: despre Approbation

Cum ajungi medic în Germania - Partea a XI-a: alte informații