Blog de medic

       Ultimele aventuri prin clinică m-au purtat săptămâna trecută pe oncologie.        Momentele demne de menționat ale zilei de lucru pe oncologie sunt aplicarea de chimioterapie, comunicarea de vești proaste și foarte proaste, discuții interminabile cu aparținători depășiți de situație sau aflați pur și simplu în faza de negare. Printre toate astea, câte un flirt nevinovat cu asistentele sau o privire aruncată pe furiș la posteriorul practicantei. Cumva trebuie să treacă ziua.        Nu m-am văzut niciodată lucrând în oncologie, patologia mă deprimă pur și simplu. Pacienții sunt de multe ori cei care se țin bine, iar aparținătorii sunt de cele mai multe ori cei decompensați. Discuțiile interminabile cu acești oameni te consumă psihic, se ivesc o mulțime de întrebări pentru că lor le e frică de ceea ce înseamnă și ce implică, de fapt, diagnosticul. Dacă stadiul o permite, urmează o operație,...

       O categorie aparte de pacienți pe la mine în urgență au fost întotdeauna cei proveniți de prin Orientul Mijlociu. Cum văgăuna asta de Westerstede nu are un zid magic care s-o protejeze de imigranți, eu însumi fiind un exemplu grăitor, avem reprezentați pe aici de la turci, sirieni, libanezi până la irakieni și iranieni.        Toți aceștia au un numitor comun când vin, de obicei noaptea, în urgență. Simptomatologie dramatică, patologie zero. Și toți au vertij (Schwindel). Când aud de schwindel mi se face greață și mă apucă alergiile. Vertijul este un simptom extrem de greu de cuantificat și de obiectivat. Vertijul nu înseamnă mai niciodată ceva periculos, dar e suficient ca un pacient căruia nu i-ai găsit nimic și nu ai nici un motiv să-l mai ții în spital, să mai rămână de la ore la zile internat. Și apare brusc în momentul în care pomenești ceva de externare.        Revenind la pacienț...

       Scriu această postare pentru că mi s-a făcut dor. Și vreau să-mi aduc aminte.        Clujul este locul unde a început totul. Într-o seară de 4 octombrie 2005 căutam cu disperare o chirie. Cursurile începuseră pe 3. Abea mă întorsesem din Polonia, unde frustrat din cauza unor birocrați renunțasem la un loc la medicină cu bursă de stat. A fost o mică telenovelă în spatele unei decizii care m-a legat definitiv de Cluj și care mi-a oferit în final cei mai frumoși 6 ani pe care i-am avut până acum.        Primul contact cu strada Clinicilor m-a făcut să mă simt ca în prima zi de liceu la „Bastilia” din Constanța cu patru ani înainte, dar amplificat de cel puțin o sută de ori. Habar nu aveam pe ce lume mă aflam, eram suspendat cumva în niște împrejurări ireale. Apoi, după câteva zile într-o cameră cu strictul necesar, cu părinții plecați mai departe spre casă, trăind mai mult inerțial-veget...

       Am mai descoperit recent un tip caraghios de pacient. O să-i spun pacientul yoyo.        Pacientul yoyo este acel tip de pacient care se prezintă în urgență cu o problemă, de obicei minoră, pentru care nu este necesară internarea. Îi prescrii un tratament și-l trimiți cu recomandări acasă, urmând a se prezenta cât de repede posibil la medicul de familie pentru a-și lua tratamentul. De regulă, până ajunge la medicul de familie, la plecarea din urgență se dau câteva doze din tratamentul prescris. Până aici nimic ieșit din comun, cu probleme minore ne consumăm jumătate din timpul petrecut pe urgență. Partea caraghioasă și, câteodată, enervantă e că pacienții yoyo se întorc în urgență cu aceleași probleme la interval de ore, maxim zile.        Astfel, îl văd într-una din serile mele în gardă pe un nene cu pneumonie care se trata la medicul de familie. Se prezentase pentru că îi apăruse o durere ple...