De ce am ales medicina internă

Înainte de a da la medicină și apoi chiar și în timpul facultății mă visam chirurg. Nu știam eu ce fel de chirurg, dar în orice caz un fel de chirurg. Chirurgia mi se părea mie că ar fi potrivită.

După anul II de facultate chiar am făcut o practică de vară la ortopedie, pe care m-am distrat de minune și am învățat multe chestii. Am asistat în operații ortopedice de tot felul în acele săptămâni, am făcut bandaje, am redus fracturi cu „doctorii cei mari”.

Pentru un studențel de anul II, să fiu luat în operație să țin și eu un depărtător acolo ca a cincea roată la căruță, să bag mâna în plagă și să pipăi un acetabul, mi se părea că am apucat pe Buddha de gușă.

Și totuși ceva la mijoc s-a întâmplat. Ceva a intervenit. Am trecut prin fiziopatologie și mai apoi prin materiile clinice. Și la chirurgie umblând prin saloanele de la Chirurgie II și V din Cluj, interesul s-a pierdut. Oamenii aceia operați de cele mai diverse chestii, unii dintre ei cu plăgi infectate, cu dureri postoperatorii, cu un maldăr de organe interne scoase din ei la o harcea-parcea-ectomie, reduși la jumătate din cât erau înainte de operație din cauza convalescenței îndelungate, m-au făcut să îmi reconsider opțiunile de viitor.

Am asistat dintr-un colț la o amputație de membru inferior făcută în anestezie spinală cu omul treaz pe masă. Pacientul stătea întins privind fix în tavan, șocat, consternat, palid, livid. Ochii lui erau larg deschiși, goi, nu clipeau. Nu avea absolut nicio reacție atunci când chirurgii mai cereau un instrument nemilos și rece. Sau atunci când mai parcurgeau una din etapele operației, iar piciorul lui urma în curând să devină doar un bont deasupra genunchiului.

A fost o imagine apăsătoare și foarte brutală pentru mine, una oarecum incompatibilă cu ceea ce credeam eu până atunci că trebuie să fie și să facă un medic. A fost momentul în care mi-am spus că eu nu vreau ca pacienții mei să arate așa atunci când îi tratez. O imagine diametral opusă „distracției” din practica de pe ortopedie. O cădere din al nouălea cer direct în infern.

Peste toate astea, fiziopatologia și farmacologia mi-au deschis curiozitatea pentru medicina internă prin toate mecanismele alea ciudate și complicate de acțiune. Am avut și noroc cu niște medici foarte buni și profesioniști în timpul modulului de medicină internă din anul IV.

Am fost fascinat în egală măsură atât de sindroamele rare cu nume pe care nici nu le poți pronunța, cât și de bolile „populare” ca diabetul sau hipertensiunea. Mi s-a părut extrem de seducătoare ideea de a influența fiziologia unui om și decursul bolii făcându-l să înghită una-două-zece pilule. Și toate astea fără a fi nevoie să-l aduci într-o stare cum am descris mai sus.

Un fel de „free lunch”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum ajungi medic în Germania - Partea I: limba germană

Cum ajungi medic în Germania - Partea a XI-a: alte informații

Cum ajungi medic în Germania - Partea a VII-a: despre Approbation