Blog de medic

Pfoai! A trecut ceva vreme de când nu am mai trecut pe aici! Am lăsat câteva promisiuni neîndeplinite de anul trecut și am de gând să le onorez în perioada următoare. Cred că sunteți curioși ce am mai făcut în ultima vreme, însă răspunsul este destul de banal. Am muncit. Mult de tot. De anul trecut de prin vară, clinica noastră a suferit un val de plecări care i-a pus pe cei rămași sub o presiune uriașă. Am făcut față, zic eu, cu brio acestui test al focului din ultimele 9 luni. Au fost momente în care am zis că îmi bag și îmi scot și iar îmi bag toate apendicele corporale în această situație maro. Colac peste pupăză, în perioada ianuarie-martie a trecut un val de gripă prin Germania cum nu am mai văzut până acum. Clinica de interne era ocupată la 120%, mai ceva ca pe litoral. Iar nouă ne lipseau 6 oameni cu normă întreagă. Au fost zile în care am lucrat și 14 ore. Principalul motiv pentru care am putut rezista și nu am lăsat totul baltă a fost faptul că în anii precedenți mi-am cult...

Într-una din gărzile de la terapie intensivă mi-a adus salvarea un nene pe la 60 și ceva de ani după resuscitare. Nenea suferea de BPOC în stadiu avansat, fumase toată viața lui și continua să fumeze chiar dacă abia mai putea sufla. În dimineața respectivă nenea nu a mai putut sufla. A picat lat de hipoxie și soția a chemat repede pe un vecin pompier care avea habar de resuscitare. Între timp a apărut și serviciul de urgență, și după vreo 20 de minute de resuscitare au restabilit circulația spontană și l-au transportat la spital, lăsându-l în grija mea (yaaay!). La noi pe terapie dă-i cu ventilație mecanică, dă-i cu hipotermie, dă-i cu tot felul de catetere, care mai de care mai gros. În timp ce noi ne făceam de cap cu bolnavul, încercând să-l stabilizăm, nevasta aștepta într-un salon lângă secție. Într-un final am putut să o invit să își vadă soțul. Reacția a fost total neașteptată. „Vai, că ce i-ați făcut! Vai, că nu și-ar fi dorit să fie ținut la aparate! Vai, dar vă rog să op...

Era o zi cețoasă de noiembrie în 1901. Alois era medic într-o clinică de psihiatrie din Frankfurt, când a întâlnit-o pe Auguste. Ea avea 51 de ani și fusese internată „la nebuni”. Uita lucruri, inventa lucruri în locul celor uitate. Răspundea evaziv la întrebări și era incapabilă să memoreze noi detalii. Folosea frecvent în discuții afirmația: „M-am pierdut”. Diagnostic: demență presenilă. Alois era fascinat de această pacientă. Își lua notițe detaliate în timpul fiecărei discuții cu ea. Șase ani mai târziu, Alois lucra la München, atunci când vestea morții lui Auguste a ajuns la el. Trăgând niște sfori, a reușit să facă rost de tot dosarul medical al pacientei și de creierul ei. Analizând creierul lui Auguste la microscop, Alois a descoperit plăci de amiloid și neurofibrile. Apoi și-a publicat descoperirea la o conferință de profil. Comunitatea medicală însă nu a înțeles importanța acestei descoperiri decât mult mai târziu. Recunoașterea a venit abia ani mai târziu, când...

Cam acum vreo săptămână, era luni, reveneam pentru câteva zile după mai multă vreme pe secția de gastroenterologie. La vizită, într-unul din saloane era o doamnă spre vârsta a treia cu dureri epigastrice. Fusese internată peste weekend, i se făcuse EKG, i se dozaseră și enzimele cardiace. EKG nu arătase mare brânză, iar enzimele cardiace erau doar „un pic” crescute, „neglijabil”, cum văzusem și crezusem de atâtea ori până atunci fără să mă gândesc de două ori la cauze. Cert e că urgența o trimisese pe tanti la gastroenterologie și o programase pentru ecografie abdominală și endoscopie digestivă superioară cu suspiciune de gastrită sau ulcer gastric. Doamna noastră avea deja un istoric cardiac mai degrabă specific unui bărbat. Avea afectare coronariană bivasculară, făcuse deja un infarct în urmă cu mai mulți ani, primise stenturi și trecuse și printr-o operație de bypass coronarian. Până să ajung la vizită, tanti trecuse deja pe la endoscopie, ecografia abdominală încă nu se făc...

Femeie, 35 de ani. Cancer de sân operat în primăvara lui 2016. Acum cu ficatul plin de metastaze.

Credeam că o să treacă o vreme până să am iar un subiect de scris pe aici, dar ultimele gărzi la terapie intensivă mi-au dat așteptările peste cap. Miezul nopții. Ambulanța îmi aduce o pacientă pe la 60 de ani intubată după înec în lac. Plămânii îi sună a orice altceva, numai nu normal. Radiografia pulmonară îmi confirmă temerile, edem pulmonar. Medicul de pe ambulanță îmi zice ceva de consum de alcool. Analizele îmi arată apoi 1.2 ‰ alcoolemie, sodiu și potasiu undeva mult sub valorile normale, acidoză combinată respiratorie și metabolică. Pe lângă toate astea, hipotensiune 50/30 mmHg. Pun cateter arterial, cateter venos central, setez PEEP la 7 mbar și cresc frecvența de ventilație la 16/min la ventilatorul mecanic. Și pun un flacon de bicarbonat 8.4% în perfuzie scurtă și noradrenalină în perfuzie continuă. A doua zi edemul pulmonar s-a mai redus și pacienta a putut fi în cele din urmă extubată. Concluzia? Alcool + întuneric + baie în lac = 😟  Altă gardă, noaptea pe la...

Au trecut 6 ani de când am terminat facultatea. Sunt aproape medic specialist. Au trecut munți de hârțogăraie, litri de dezinfectant, gărzi interminabile peste mine. Sunt sigur că din anumite puncte de vedere m-am schimbat foarte mult. Alte aspecte ale mele au rămas la fel ca atunci. Am devenit mai cinic... foarte cinic. Sau poate e vorba doar de experiență? Se pot numi 6 ani experiență? Poate îmi spuneți voi. Suferința umană nu prea mă mai impresionează ca la început. Dar fac în continuare pe dracul în patru pentru fiecare pacient. Suferința o văd oricum în fiecare zi. La un moment dat nu te mai consumi. Fiecare pacient o suportă în alt fel, dar cumva toate felurile se repetă la intervale relativ inconstante de timp. După ce am petrecut anul acesta mai multă vreme la ecografie și endoscopie, am devenit sătul de munca de secție. 60% din timp bați la calculator evoluția zilnică și scrisori medicale. Apoi trebuie să rămâi calm în timp ce ești luat la rost de niște aparținători h...

Postare pentru cei interesați de interne și subspecialități.        În această postare voi scrie despre parcursul unui rezident pe interne de la început până la examenul de specialitate. Articolul se bazează pe experiența mea personală. Examenul de specialitate încă nu l-am dat, dar nici mult nu mai e până atunci (probabil august-septembrie). Voi reveni, bineînțeles, cu o postare separată.       Buuuuuun. Să zicem că s-au aliniat astrele, a înghețat iadul, was auch immer, și un spital din Germania v-a oferit un post pe interne. Mai mult, s-a mai întâmplat și altă minune și v-a ieșit Approbation-ul la timp. Cu toate că, poate, ați urmărit fidel acest blog, chiar și în momentele de sublimă absență, încă nu știți la ce să vă așteptați.        În primul rând trebuie să vă așteptați la multă muncă și ore suplimentare. Nu contează că ziua precedentă ați plecat acasă la 8 seara, când de fapt p...

Motto: „ in this world nothing can be said to be certain, except death and taxes” (Benajamin Franklin, 1789) Vi s-a promis la târgul de joburi sau de către compania de recrutare un salariu începând de la (să zicem) 4000 de euro? Apoi după prima lună v-au intrat în cont doar vreo 2000? Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu diferența, veți primi un posibil răspuns în această postare. Înainte de toate: toate sumele alea de jde mii de euro cu care firmele de recrutare vă fac ochi dulci și gura apă pe la diverse târguri sunt salarii brute , adică înainte de deducerea impozitelor și contribuțiilor! Iar chestiile astea se sumează de obicei la 40-45% din salariul brut. Concret în cazul meu se vaporizează fără să fi văzut vreodată lumina contului bancar 43.5%. În fiecare lună. Mai vreți în Germania după ce ați aflat asta? În acest articol doresc să explic cât de cât cum stă treaba cu fluturașul de salariu și ce chestii se deduc din banii voștri munciți în fiecare lună. 1. Impozit pe v...

       De ceva vreme am trecut de la gărzi în urgență la gărzi la terapie intensivă. Asta înseamnă mai multă responsabilitate pentru că în gardă ești cel mai experimentat internist la fața locului. Pe de altă parte îmi permit acum și eu să-i mai beștelesc pe colegii mai mici din urgență.        Însă de departe cele mai interesante interacțiuni sunt cu anesteziștii. Pentru că atunci când au chestii „ciudate” de interne îmi sună mie telefonul. Și dacă înainte aveam o imagine oarecum romanțată despre anesteziști ca niște mici semizei ai medicinii, domne, ăștia sunt cei mai hardcore medici, sunt în stare să facă o resuscitare ca la carte dacă noaptea la 3 îi trezești din somn, intubează cu ochii închiși etc etc, cel puțin după gărzile din ultima săptămână îmi dau seama că și ei de fapt tot oameni sunt.        Care mai greșesc și ei din când în când. Ca de exemplu când un rezident de la anestezie s-...

       Făceam în urmă cu câteva zile anamneza cu o bunicuță trecută de 80 de ani,  care se prezentase pentru dureri abdominale. - Și de când doare burta, mamaie?           - Păi, de câteva zile... - Nu a priit ceva ce ai mâncat?           - Nu cred, nu prea are legătură cu ce am mâncat. - Și pe unde doare cel mai tare?           - Cam pe mijloc deasupra buricului. Dar dacă mă apăs pe burtă, mă doare tot. - Și ai mai avut așa dureri vreodată?           -  Da, acum câțiva ani când am avut Helicopter! - (eu foarte surprins) Ai avut elicopter ??!           - (ea foarte serioasă) Da, mi-au găsit atunci când mi-au băgat furtunul pe gât! - (îmi pică fisa) Vrei să spui Helicobacter?     ...

       În ultimele săptămâni pe terapie intensivă nu s-a mai întâmplat mare brânză în afară de cazurile de rutină, dar doi pacienți mi-au atras în mod deosebit atenția.        Și a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, un Prâslea de 19 ani proaspăt părăsit de prietenă și cu un stoc impresionant de MDMA (sau Ecstasy, pe înțelesul tuturor). Și lui Prâslea îi veni pe moment ideea că dacă înghite 20 de pastile cu niște vodcă, totul se va rezolva de la sine. Pentru că la vârsta asta, dacă nu te dai mare, nu exiști, respectivul și-a postat isprava pe facebook, unde a văzut mă-sa și a chemat imediat salvarea.        Lucrurile au fost într-adevăr aproape să se rezolve pentru tânărul și deprimatul Prâslea, pentru că înghițise cam de 10-15 ori doza letală, dar a avut norocul să ajungă la terapie intensivă mai întâi. În plin sindrom serotoninergic. Și după ce am înfundat litri...

       De câteva săptămâni m-am reîntors pe terapie intensivă. Șefii s-au trezit oarecum brusc că trebuie să fac și eu gărzi la terapie intensivă la un moment dat, așa că pe la începutul lui aprilie m-au postat frumușel pe secția respectivă.Printre milioane de bipuri și țârâituri pe zi de la telefoane, monitoare, aparate de ventilație mecanică etc mai pui din când în când ba un cateter arterial, ba unul venos central, ba mai și intubezi.        Am constatat că urmărim pacienții care își revin din coma indusă medicamentos ca niște părinți observându-și odraslele făcând primii pași sau scoțând primele sunete ce aduc a cuvinte. Astăzi deschide ochii, dar privește în gol, mâine te fixează cu privirea și clipește, poimâine te strânge de mână și dă din cap, iar în ziua de după e deja în stare să-și scoată singur tubul din trahee, urmând a te înjura că i-ai aruncat țigările!

       Zilele trecute am văzut la ecografie o tanti cu revărsat pleural stâng măricel și cu cerere de puncție diagnostică și terapeutică. În alte circumstanțe ar fi fost o chestie de rutină, dar nimic nu e rutină atunci când faci un lucru pentru prima oară.        Pentru că paza bună trece primejdia rea, m-am asigurat din start chemând pe unul din colegii mai cărunți să stea în spatele meu pentru suport psihologic. Mai ales că mult mai ușor poți face ceva „kaputt” la o puncție pleurală decât la o paracenteză. Cum ar fi splina, că tot vorbirăm de pleura stângă.        După sterilizare, dezinfecție, pregătirea „câmpului operator” etc, mă apuc și fac anestezia locală. Infiltrez încet peretele, ajung până în cavitatea pleurală, reușesc să aspir și niște lichid, apoi retrag acul. Odată cu ieșirea acului ies și vreo 5-6 picături de sânge în plus peste ceea ce mă așteptam... și îmi spun în minte: „să ...

       Într-o zi ne vine trimisă de la ginecologie o tanti mai în vârstă cu solicitare de paracenteză. Cică ascită sub tensiune, dureri abdominale.        Mă uit un pic ecografic prin burta lui tanti, să văd unde se poate înțepa cel mai bine și văd mult lichid, lichid cât vezi cu ochii. Dar în lichidul acesta nu pluteau deloc anse intestinale, ceea ce era foarte ciudat. L-am urmărit câteva secunde, să văd de unde până unde ajunge, ca să constat mai apoi că tanti nu are ascită, ci un glob vezical monstru.        Așadar tanti avea o vezică urinară care ocupa tot hipogastrul întinzându-se până la ombilic, iar în flancuri chiar mai sus. Ochiometric vreo trei litri de pipi (o vezică normală nu ține mai mult de 500 ml). Și un cateter urinar înfundat.

       Revenirea la primul spital nu s-a dovedit a fi dezastrul maxim pe care mi l-au preconizat unii, dimpotrivă... Din cauza unor permutări de personal, șeful m-a trimis în sfârșit la endoscopie. Așa că aș putea spune că lucrurile s-au desfășurat la momentul potrivit, la locul potrivit.        Și aveam eu într-o zi pe masa de endoscopie o tanti pe la 80 de ani, care se uita la mine cu neîncredere. Printr-o încrengătură de situații neprevăzute eram în ziua aceea proaspăt tuns și proaspăt ras, pe scurt arătam ca un preșcolar gata de joacă cu gastroscopul. Și mă întreabă tutuindu-mă: „Mă, copile, tu ești doctor? Câți ani ai, că eu nu îți dau mai mult de 18!” Eu zic: „Tanti, mai puneți vreo 12 și sunteți pe apraope! Ea se întoarce către asistente, care erau mai „mature” și zice: „Fetelor, nu-l lăsați pe copilul ăsta să bage camera în mine!” La care eu răspund numai: „Dați-i cu propofol !” Iar după vreo două minute îmi fă...

       De curând am avut și eu de rezolvat niște mărunțișuri medicale. Și astfel m-am trezit de cealaltă parte a baricadei, oarecum neașteptat. Nici nu credeam că va fi o experiență atât de ciudată, chiar dacă, repet, au fost doar mărunțișuri.        Am descris aici pe blog de mai multe ori cum în gărzi aveam deseori lista de așteptare plină, treabă cât pentru trei persoane, stres cât cuprinde. M-am amuzat de oamenii care veneau cu chestii nimicuri în urgență, căutând parcă mai mult un partener de conversație decât un leac pentru durerea lor de două săptămâni din zona X. Mi-am amintit cum i-am repezit pe mulți în timpul anamnezei, pentru că aveam de rezolvat simultan alte câteva probleme, deși de obicei încerc să fiu binevoitor.        Și așa m-am trezit eu în fața celuilalt medic, fiind foarte conștient de chestiile care irită destul de mult, atunci când nu ai timp. Și cu toate astea tot m-am ...

       O să mă concentrez un pic pe partea de administrare a banilor în acest articol.        Odată ce v-ați ales o bancă ce vă satisface necesitățile inițiale în finanțe, vă trebuie minim două conturi. Primul este contul curent sau Girokonto , din care vă plătiți toate cheltuielile lunare și retrageți bani de la bancomat. Al doilea este Tagesgeldkonto , un cont de economii cu o dobândă variabilă în funcție de condițiile internaționale, la care aveți acces permanent. Cele două conturi vin de cele mai multe ori la pachet, indiferent de banca pe care v-ați ales-o. Sfatul meu este ca la fiecare salariu să virați din start o sumă dinainte stabilită pe contul de Tagesgeld, înainte de a începe să consumați din bani.        Pe măsură ce mai economisiți, se poate să vă intereseze depozite la termen, denumite în germană Festgeld . Într-un cont de Festgeld puteți depune o sumă de bani la o dobândă fixă ...

Înainte de a da la medicină și apoi chiar și în timpul facultății mă visam chirurg. Nu știam eu ce fel de chirurg, dar în orice caz un fel de chirurg. Chirurgia mi se părea mie că ar fi potrivită. După anul II de facultate chiar am făcut o practică de vară la ortopedie, pe care m-am distrat de minune și am învățat multe chestii. Am asistat în operații ortopedice de tot felul în acele săptămâni, am făcut bandaje, am redus fracturi cu „doctorii cei mari”. Pentru un studențel de anul II, să fiu luat în operație să țin și eu un depărtător acolo ca a cincea roată la căruță, să bag mâna în plagă și să pipăi un acetabul, mi se părea că am apucat pe Buddha de gușă. Și totuși ceva la mijoc s-a întâmplat. Ceva a intervenit. Am trecut prin fiziopatologie și mai apoi prin materiile clinice. Și la chirurgie umblând prin saloanele de la Chirurgie II și V din Cluj, interesul s-a pierdut. Oamenii aceia operați de cele mai diverse chestii, unii dintre ei cu plăgi infectate, cu dureri postoperator...

       Mai departe urmează asigurarea de sănătate . Pentru asta aveți nevoie și de data începerii serviciului și salariul brut aproximativ. Casa de asigurări va lua apoi legătura cu angajatorul și pe voi nu vă mai interesează nimic. Angajatorul plătește aproximativ 45% din contribuția voastră totală, iar restul va fi dedus automat la fiecare salariu și transferat la casa de sănătate. Confirmarea de la casa de sănătate o duceți la dep. de personal. La încheierea asigurării de sănătate sunteți automat incluși și în sistemul național de pensii.        Există mai multe tipuri de asigurare de sănătate: - asigurarea minimă legală ( gesetzliche Krankenversicherung ), la care contribuțiile se calculează în procente din salariul lunar brut, include un pachet extins de servicii, inclusiv urgențe dentare, momentan ca 15.5% (totalul contribuției angajatului și angajatorului) sistemul funcționează în regim de coplată, 5 euro ...